|
V. Etapa actuală (cuaternară) în care au loc trei procese majore:
a) glaciaţiunea
cuaternară (pleistocenă) care a cuprins peste jumătate din suprafaţa Europei ca urmare a răcirii climei, cunoscută sub numele de eră glaciară pleistocenă. Această glaciaţiune a avut un pol de extensie maximă axat pe peninsula Scandinavică şi Marea Baltică peste care s-a constituit un gheţar de tip calotă ce îşi avea marginile banchizei până în Gemania şi Polonia actuală, peste teritoriul ţărilor baltice, în Belarusia şi vestul Rusiei, acoperind întreaga Pen.
Kola, mările baltice, Baltică şi Albă, Pen. Scandinavă şi o foarte mare parte din Marea Nordului.
Acest inlandsis a cunoscut trei faze de extensie maximă (Elster, Saale, Vistula) determinând crearea
unui important relief glaciar în nordul Europei. Tot în această perioadă Islanda era acoperită de inlansisul groenlandez. În regiunea
centrală şi sudică a Europei, răcirea climei a fovorizat dezvoltarea unor
importante mase de gheţari montani la
altitudini de peste 1800-1900 m. Extensia Acestor gheţari a cunoscut spre deosebire de calota
scandinavo-baltică, cinci faze glaciare
(Donau, Gunz, Mindel, Riss, Wurm). A urmat încălzirea generală a climei (holocen), determinând retragerea
acestor mase glaciare la peste 3000 m în regiunile montane şi dincolo de cercul polar în regiunile
nordice. Rămăşiţe ale acetor gheţari se află în M. Alpi, în M. Pirinei, în Alpii
Scandinaviei, în M. Caucaz, în M. Ural şi chiar pe cele mai înalte vârfuri ale unor
munţi de la latitudini mai
mici (37-38° lat N cum ar fi cel din Muntele Gran Sasso d’Italia sau cel din M.
Sierra Nevada). Cele mai întinse mase glaciare se găsesc în Islanda (gheţarul Vatna Joculi) în I-lele Novaia Zemlia şi în insulele Franz Josef.
b) Vulcanismul şi neotectonica
cuaternară şi prezentă care cuprinde 5 mari arii (zone)
continentale:
- zona islandezo-atlantică legată de procesele tectonice ale riftului
medio-atlantic de nord (Islanda este una dintre cele mai mari insule vulcanice
de pe glob în care activează 17 vulcani, cei mai importanţi fiind Hekla şi Katla);
- zona central mediteraneană (italică) cu numeroşi vulcani activi (Etna – cel mai mare din
Europa, cu 3700 m, Vezuviu şi Stromboli); zona Adriatică ce cuprinde vestul Dinaricilor, cu mari
rupturi de falii, generând o seismicitate puternică; zona egeeană sau est-mediteranenă cu un puternic focar vulcano-seismogen (în
special submarin) centrat pe insula Santorin (această zonă este strâns legată şi de evoluţia plăcii anatoliei la contactul cu cea arabică);
- zona vrânceană care generează seismicitate puternică în arealul românesc din arcul carpatic la
contactul cu avanfosa predobrogeană (aici seismele au epicentru la adâncimi intermediare de 80-120 km ca urmare a acumulărilor energetice telurice);
- zona vest-iberică ce generează seisme în general
submarine, mişcările tectonice fiind în strânsă corelare cu evoluţia faliilor de transformare din riftul
medio-atlantic.
Această seismicitate şi vulcanism ce cuprinde aproape întreaga Europă tânără sudică se datorează contactului activ al celor două mari plăci tectonice africană şi euro-asiatică pe fondul căruia a evoluat geosinclinalul Thetis şi deci şi cel alpin.
c) Procesele geomorfologice actuale determinate de o modelare internă şi externă combinată şi concomitentă în care agenţii modelatori (apa, aerul, vântul, gheţarii, dizolvarea fizico-chimică, dezagregarea fizico-mecanică, alterarea chimică, acţiunea biologică) şi impulsurile interne telurice
(geomagmatismul, geoseismicitatea, gravitaţia terestră şi deplasarea curenţilor subcrustali astenosferici) au determinat
formarea complexului major actual al reliefului şi o varietate genetică extraordinară pe un spaţiu continental relativ modest cum este spaţiul european.
|
