Geografie

Din cele mai vechi timpuri oamenii au contemplat bolta înstelată întrebându-se – Ce este cerul? Ce legi îi guvernează mişcarea? Au observat circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber, că acestea răsar şi apun, le-au notat poziţiile şi grupările lor în aşa numitele constelaţii.

La popoarele de agricultori din antichitate (egipteni, babilonieni, chinezi), poziţia stelelor pe bolta cerească, constituia repere în aprecierea succesiunii sezoanelor ploioase şi secetoase şi prin aceasta stabilirea intervalelor cu lucrări agricole. Navigatorii se orientau tot după poziţia stelelor. De la oamenii antici s-au păstrat multe denumiri de stele sau constelaţii iar de la Ptolemeu a rămas cel mai complex studiu al Universului în concepţia geocentrică (Pământul se află în centrul Universului iar Soarele, Luna şi toate plantele se învârtesc în jurul său).

De-a lungul mileniilor şi secolelor, observaţiile tot mai amănunţite şi rezultatele acestora asupra corpurilor cereşti, au permis descrierea lor, stabilirea originii, evoluţiei şi structurii lor precum şi a legilor care stau la baza mişcării acestora.

 Se disting în sec. XVI opiniile lui N. Copernic cu privire la sistemul heliocentric, apoi contribuţiile lui G. Galilei, Johanes Kepler, Isaac Newton, Albert Einstein, la care se adaugă explozia informaţională din sec. XX în special din ultimele trei decenii.

S-a constatat că planeta Pământ constituie o unitate în Sistemul Solar şi prin acesta, se integrează Cosmosului sau Universului ca întreg, în cadrul căruia se află alte sisteme între care se stabilesc o serie de legături genetice, funcţionale sau influenţe energetice.

Specificul planetei Terra este generat de o anume poziţie a sa în Sistemul Solar iar mecanismele structurii şi funcţionării sistemelor geografice terestre nu-şi pot găsi pe deplin înţelegerea decât în contextul realităţii Universului, înscriindu-se în aceleaşi legi generale ale naturii.

Universul sau Cosmosul constituie imensul spaţiu care ne înconjoară ale cărui limite sunt imperceptibile şi în care materia componentă se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie.

Oamenii de ştiinţă cu ajutorul instrumentelor tehnice n-au reuşit să cunoască decât o parte restrânsă a acestuia pe care astronomii o denumesc sub termenul de Univers observabil sau Metagalaxia în care se află stele, galaxii şi alte structuri descoperite prin recepţionarea radiaţiilor emise de ele. Datele actuale despre limitele Metagalaxiei se află la 5 miliarde ani lumină (a.l.)¹ limită optică şi până la 10-15 miliarde a.l. cât arată limita undelor radio recepţionate.

Se mai folosesc şi alte două noţiuni despre Universul care nu se poate observa direct:

Universul fizic se află dincolo de Universul observabil pe care îl înconjură şi constituie spaţiul în care corpurile sau structurile cosmice nu pot fi observate, dar prezenţa lor este presupusă datorită unor influenţe pe care ele le exercită asupra unor structuri din zonele observabile ca de exemplu, unele abateri în deplasarea normală a lor.

Universul total sau necunoscut a cărui deducţie se face pe baza relaţiilor matematice şi a ideilor filosofice.

Caracteristici ale Universului.

• Cunoaşterea sa este relativă, mai clară în partea Universului observabil, respectiv până la 10 miliarde a.l. depărtare de Pământ şi doar deductivă la depărtările foarte mari din Universul fizic sau acea parte numită Universul necunoscut.

• Universul este omogen fiind alcătuit din elemente ale tuturor elementelor chimice cunoscute grupate în diverse componente de la cele uriaşe la cele mai mici

• Volumul Universului se apreciază la 10⁸⁰ m³, iar masa la 2,5x10⁵⁴ Kg în cadrul căreia 90% sunt particule elementare de tipul neutronilor, fotonilor, electronilor, nucleolilor.

• Densitatea are valoare extrem de redusă (2,5x10^-26 Kg/m³) aspect care a condus frecvent la supoziţia că "apare ca vid”. Precumpănesc atomii de H, He şi la distanţă mare, cei de O, C, N etc. (Z. Folescu, 1990, apreciază că din cca 1000 atomi, 920 sunt de H, 78 de He şi restul celelalte elemente.

• În Univers acţionează patru forţe (M. Ielenicz, 2000): - gravitaţia care stă la baza relaţiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor, planetelor, sateliţilor etc. (mărimea forţei de atracţie dintre corpuri este direct proporţională cu masele lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele):

- forţa electromagnetică – ce influenţează particulele cu sarcină electrică – determină emisia de unde radio, radiaţii luminoase şi sinteze moleculare etc., iar valoarea ei este mai mare decât cea dată de gravitaţie.

- forţa nucleară şi forţa slabă sunt prezente la nivelul atomic şi respectiv al particulelor elementare.

Cea nucleară este de sute de ori mai puternică în raport cu forţa electromagnetică dar acţionează pe un spaţiu limitat manifestându-se în ansamblul reacţiilor nucleare din stele.

 Forţa slabă este de circa 1000 de ori mai slabă decât cea nucleară şi se manifestă la nivelul particulelor elementare (ale protonilor, neutronilor, electronilor etc.).

În Macrocosmos, prezenţa acestor forţe este legată de radiaţiile stelelor datorate reacţiilor termonucleare.

Acţiunea complexă a tuturor acestor forţe a impus în procesul evoluţiei Universului, concentrarea materiei în anumite zone şi de aici, individualizarea unor structuri cosmice de dimensiuni diferite: galaxii, stele, planete, sateliţi, comete etc.